Un Bujor И™i-o Garofiи›дѓ - Benone Sinulescu Direct

Băiatul se numea Radu și era un flăcău înalt, cu ochii negri ca murele de pădure și obrajii mereu rumeni de atâta muncă și tinerețe. În sat, lumea îi spunea Bujorul. Nu doar pentru că purta mereu la pălărie floarea aceea bogată și aprinsă, ci pentru că el însuși părea plin de viață, de o frumusețe sălbatică și curată. Fata se numea mândra Ilinca. Era subțirică, delicată, cu pielea albă ca laptele și vorba dulce. Ei i se spunea Garofița, căci era sfioasă, mândră și lăsa în urma ei un parfum de busuioc și dor.

Într-o duminică de mai, când soarele mângâia blând livezile înflorite, Benone, lăutarul satului, s-a așezat pe prispă cu fluierul și cobza. El cunoștea toate tainele inimilor din sat. Văzându-i pe cei doi cum se privesc de la distanță, fără să aibă curajul să-și vorbească, bătrânul artist a început să cânte. Glasul lui cald și doinit a umplut ulița, iar versurile păreau că se nasc pe loc, dictate de dragostea curată a celor doi tineri: "Un bujor și-o garofiță..." Un bujor И™i-o garofiИ›Дѓ - Benone Sinulescu

Se iubeau de când se știau, dar era o iubire tăcută, purtată în priviri furate la hora satului și în suspine lăsate pe potecile de munte. Băiatul se numea Radu și era un flăcău

Când s-au întâlnit la mijlocul drumului, sub privirile blânde ale bătrânului Benone care continua să cânte, Radu i-a întins bujorul. Ilinca, îmbujorată la rândul ei de emoție, i-a oferit garofița. În acea clipă, cele două flori s-au atins, iar mâinile lor s-au strâns pentru prima dată. Nu a fost nevoie de cuvinte mari. Bujorul cel aprins și garofița cea sfioasă își mândreau dragostea în fața întregii lumi. Fata se numea mândra Ilinca

Odată, într-o primăvară care părea să nu mai vină, pe o uliță îngustă dintr-un sat românesc ascuns între dealuri, s-a născut o poveste de dragoste cum nu se mai văzuse. Pe ulița aceea locuiau doi tineri care parcă fuseseră desenați de un pictor priceput pentru a locui în aceeași ramă.