— Vine de la Dumnezeu Cel Bun și Sfânt, dragul meu. El este cel care a pictat cerul în astă seară, așa cum face în fiecare zi, doar ca să ne bucure sufletele.
— Cred că Îl simt și eu acum, bunicule. E tare multă liniște aici. Dumnezeu Cel Bun si Sfant | Stefan Miculaiciuc
Ștefan zâmbi din nou, cu ochii umezi de emoție. Îl înveli pe băiețel cu sumanul său gros de lână și privi spre cerul înstelat. În inima lui, o rugăciune simplă de mulțumire se ridica spre Cel de Sus, confirmând legătura eternă dintre om și Creatorul său. Dumnezeu Cel Bun și Sfânt era acolo, vegheind tăcut peste satul adormit. — Vine de la Dumnezeu Cel Bun și Sfânt, dragul meu
Ștefan zâmbi blând, îi mângâie creștetul și oftă ușor, ca și cum ar fi deschis o carte veche, plină de înțelepciune. E tare multă liniște aici
DUMNEZEU CEL BUN ȘI SFÂNT Soarele apunea încet după crestele munților, lăsând în urmă o dâră de aur și purpură care îmbrăca întreaga suflare a satului. Pe prispa unei căsuțe vechi de lemn, bătrânul Ștefan privea pierdut în depărtare. Avea mâinile bătătorite de muncă și fața brăzdată de trecerea anilor, dar ochii îi străluceau de o pace profundă, nepământeană. În poala lui stătea strănepotul său, un băiețel cu părul bălai și ochi curioși, care îl asculta cu răsuflarea tăiată.
Bătrânul își amintea de vremurile tinereții sale, când viața nu fusese deloc ușoară. Trecuse prin lipsuri, prin secetă și prin ierni atât de grele încât pământul crăpa de ger. Dar în ciuda tuturor greutăților, Ștefan Miculaiciuc nu își pierduse niciodată credința. În colțul de sus al camerei sale mici, o icoană veche veghea mereu, iar candela aprinsă amintea că lumina nu piere niciodată în întuneric.
Ștefan își aminti de o iarnă cumplită, când rămăsese blocat în munți cu oile. Viscolul urla ca o fiară rănită, iar potecile dispăruseră sub troiene uriașe. Atunci, înghețat și deznădăjduit, căzuse în genunchi în zăpadă și strigase din tot sufletul: „Doamne, Dumnezeule Bun și Sfinte, nu mă lăsa!”. Nu trecuseră nici zece minute și printre furiile viscolului zărise o lumină slabă. Era un alt cioban, rătăcit și el, care purta o făclie. Împreună găsiseră o peșteră și se salvaseră reciproc. Atunci înțelesese Ștefan că Dumnezeu lucrează prin oameni și că bunătatea Lui se arată exact atunci când crezi că totul este pierdut.