S-au ridicat amândoi și au intrat în casă, lăsând în urmă ecoul unei întrebări la care doar muzica lor mai știa răspunsul.

Și-au amintit de prima lor cântare împreună, de fiorul acela când muzica îi unea nu doar pe ei, ci și sufletele celor care îi ascultau. Denisa avea mereu acea lumină în ochi, o bucurie curată de a dărui prin cântec, iar Nicu o acompania cu o mândrie tăcută, știind că împreună poartă pe umeri zestrea unui neam întreg.

„Acum suntem doar călători care se uită în urmă,” răspunse Nicu, așezându-se lângă ea. „Dar știi ceva? Anii nu s-au pierdut de tot. I-am pus pe toți în cântecele noastre. Fiecare dor, fiecare lacrimă și fiecare hohot de râs a rămas acolo, într-o strofă, într-o notă. Câtă vreme cineva ne mai ascultă glasurile, anii aceia nu sunt duși de tot.”